Pentru... de dimineata

Mersul la serviciu are si (dez)avantajele lui. E foarte frumoasa dimineata cu tot ce presupune ea in orasul asta ametitor – de la esapament – si e superb sa il vezi trezindu-se la viata. Te umpli de energie cand iti vezi compatriotii cum se bulucesc pe cateva artere principale care mai de care sa ajung inaintea sefului.
Insa in toata aceasta minunatie, sunt si oameni carora pulsul le este mult mai calm, si mai ales atitudinea mult mai relaxata. In fiecare dimineata, trecand prin fata magazinelor de haine de pe Marele Bulevard, sunt intampinat de posterioarele debordante ale vanzatoarelor aplecate sa-si aranjeze marfa atat de dezinvolt si de relaxat incat nu stiu cum sa trec mai repede de vitrine. Insa ceea ce este si mai deranjant este faptul ca mai mereu ma apuca greata – sa fie oare de la cafeaua amara de dimineata, sau din cauza ficatului meu marit? Si nici sa ma uit in alta parte nu are rost pentru ca sunt magazine si pe partea cealalta, iar daca ma uit in sus dau peste badigarzii la patru ace de la hotel Ambasador, care sigur mi-ar scoate ficatul pe nas.
In alte stiri, primind un add pe BunaCinci, am intrat sa vad despre cine e vorba si mare imi fu mirarea cand am observat ca multe dintre fete se laudau prin statusuri deochiate ca si anume si-au pus-o. Pai bine domnisoara si asta ce inseamna? Ne inviti cumva pe toti pe la tine? Acum ca stim, mai ramane ceva ce vrei sa ne spui? Vrei sa ne anunti si cand iti faci buletinul, sau cand gusti si tu din viata de liceu. Succes!

Cam atat asa, pentru de dimineata...

Stay illogical

Marţea asta te-am uitat…

Marţea asta m-am trezit pe lespedea străvezie, inundat în vină – propriile-mi sentimente vărsate prin fisurile sufletului, călcate cu indiferenţă de agiţatia din jur.

Prins în vertij în mijlocul palatului ce ţi-l clădisem, devorez cu o poftă teribilă orice gând de suicid.

Nu mai ştiu nimic, nu te mai ştiu; nu mai pot sta aici în nepăsare. Spărtura lăsată de căderea mea te-a eliberat. Nu mai simt adierea parfumului ce cândva mă îmbia la înfruptare din umărul tău, am pierdut şi apăsarea sânului tău ce îmi amorţea din timp în timp mâna, iar armonia vocii tale am înlocuit-o în tăcere cu jale de note prelungi ale unei catedrale întunecate.

E frig!

Iar tu, tu ai rămas ilogic atârnată în colţuri de mătase arămie, cuminte, departe de tot ce ştiu. Azi am fost unde te păstrez şi flori de plastic zăceau încremenite pe mormântul visului meu trecut.

Stay illogical!

Ignoranta

Te-ai adunat in zorii intunecati ai inceputului de era. Combini puterea magica si nemarginita a constiintei cu suflul vesnic al perceptiei exterioare.

Te distrai de cinci minute, si te oprisesi de patru zile din sperat. In jurul tau tot rostul clocotea si toata seva se transforma in fire, doar tu, singur dar al neputintei, blocat in gand si suflet, umbreai inspiratia prin pleoape intredeschise.

Ai spulberat tacut trairi ascunse, caci doar ale tale ar fi ramas, iar tu, tot gol prin brazde adanci crestate de seceri drepte, prin intrari de labirint calauzite de pasari ce cheama apusul iernii.

Rasucit speri si te rogi sa eviti sa ti se intample tie, cum te-ai ferit o viata intreaga, si alergi cu fata ta de ploaie in rucsac, si stropii tai tes adesea viata in pamantul deschis de zgribulita primavara astenoasa.

Mansarda

Şi am urcat la tine, sus, în mansarda ta. Şi am locuit un timp acolo împreună, şi am trăit din amintiri. Şi am plecat când mi-ai cerut. Şi îmi aduc aminte încă de mirosurile de acolo, de parfumul tău subţire, de mireasma florilor din grădina de jos, de adâncul cerului albastru pe care îl vedeam vara întinşi pe podea.

M-am dus şi ieri acolo, şi scările prăfuite îmi trosneau sub picioare, iar mansarda se transformase într-un pod întunecat. Miresmele pline şi vii de altă dată, erau acum apuse de o apăsătoare răcoare de tămâie, şi uşa am tras-o grea după mine când am coborât.

Un zid pentru fiecare

Un zid langa care sa stau, un zid langa care sa imi sprijin sperantele, un zid pe care sa plang, un zid pe care sa dorm, un zid sub care sa imi ingrop durerile, un zid pentru fiecare gand despre Ea, un zid pentru fiecare noapte rece, un zid pentru tot ceea ce sunt si nu am, un zid pentru tot ceea ce dai, si nu mie. Un zid sa le acopere pe toate si sa le apere pentru mine, ca nu cumva vreunul sa fie daramat de aparitia ta.

Un zid este viata mea, si bine ma mai pricep sa disimulez asta!

I'm running with my rain face on...

Hai, urca pe zidul meu!

The touch of life

The touch of life gives you the choice of your death, the right that you’re forced to see to the very end.

Credeam că ştiu ce îmi doresc; credeam mereu că vreau pe cineva care să mă cunoască, pe cineva care să înţeleagă esenţa mea, şi care să îmi fie alături trup şi suflet. Şi totuşi descopăr din timp în timp că aştept defapt pe cineva cunoscut, pe cineva a carei esenţă eu s-o ştiu, pe cineva care mi-ar dezvălui secrete despre mine.

Deşi dorinţa de necunoscut şi nou face deliciul unei dragoste pătimaşe, pâna la urmă suntem atraşi către noi către ceea ce ştim.

Despartiti impreuna

E greu, e foarte greu! E greu pentru o fiinta umana sa faca ceva impotriva vointei sale! Frustrarea a iscat si va isca, atata timp cat lumea va exista, conflicte foarte distructive. Intr-o lume in care un zambet adevarat a devenit atat de scump, si in care suspiciunea e prima linie de aparare a fiecaruia, e aproape imposibil sa te consideri fericit sau implinit.

Intr-o astfel de lume am ales sa ne cunoastem: tu plina de zambet, eu plin de frustrari. Am fost acolo, am dat fiecare ce puteam, am primit cum nu ne asteptam, am dat inapoi mai repede decat gandul ca nu vom reusi. Am inchis intre noi usa dupa usa iar cheile toate le-am topit, impreuna cu tot ceea ce am creat, transformand si modeland noi forme in golul ce salasluia adanc in sufletele noastre.

Providenta ne-a adus impreuna, frica de greseala ne-a indepartat; dar oare ne va ajuta sa uitam? Sau poate ar trebui sa apelam la cel mai eficient vindecator, timpul? Sa ne lasam acoperiti de aripa lui, imbratisati de mila lui, sfarsiti de trecerea lui.

Haidem sa il aspteptam, despartiti, impreuna!

Apropo de modelare

Cică unii modelează-n lut, alţii modelează în ipsos şi mai sunt unii care modelează în modele. Şi uite aşa ajung unii oameni să işi modeleze aproapele. Şi azi un cuvânt, mâine o privire, “ce bine îmi pare să te cunosc, cu tot ce vreau să schimb la tine”… până când nu mai eşti mulţumit de munca ta. Îţi dai seama că ai ales greşit materialul brut, şi deşi iţi părea ideal, undeva în procesul de transformare şi-a pierdut acea calitate. Te simţi ca un Michelangelo care sparge piatră, după piatră, după piatră, până când, din ultima, ca prin miracol, impecabil va aparea chipul lui Moise. Fanteziezi despre acea ultimă piatră, din sedimentele căreia capodopera ta va prinde viaţă.

Acum ce faci?

Păi poţi să iei decizia de a nu mai interveni niciodată, de a lăsa elementele să modeleze tot şi atunci se cheamă că ai devenit oficial căutător. Cauţi perfecţiunea în stare pură, atinsă de însăşi Natura. Şi te gândeşti intens la clipa în care o vei descoperi, şi cum acea clipă va coincide cu cea a morţii tale.

Asa ajungi ca la un momentdat să te consternezi in faţa unui astfel de miracol, un înger venit de sus doar pentru a te anunţa că „este timpul”. Şi ceea ce îţi trece prin minte, se izbeşte violent de fiecare sinapsă întâlnită în cale, iar tu încercând să scoţi totul afară scri pe un colţ de caiet:

Sunt ilegal de sensibil, eşti impardonabil de frumoasă. Lipsa parfumului tău mi-a apus simţurile. Îl caut mereu pe-afară, niciodată nu îl găsesc pe dinăuntru şi mereu încerc să-l compensez cu kilograme de aer forţate adânc în plămâni .

De ce...

De ce razi atat de cristalin?
De ce eu nu ma pot opri?
De ce mana mi-ai ascuns-o in pieptul tau?
De ce ma incurajezi acum cand deja te-am pierdut?
De ce nu zici nimic atunci cand cuvintele m-ar mangaia,
Iar acum ma inunzi in durere?

A murit pasiunea

Am plâns mai mult......3 zile nu au fost de-ajuns...

A murit pasiunea, au murit ideile mele despre viaţă; urlu în interior, îmi sparg timpanele singur şi apoi sângerez în tăcere.
Tăcerea îmi rămâne singurul martor, iar pereţii, călăi înnegriţi de timp şi îngălbeniţi de ciudă, se apropie peste mine fericiţi că momentul a sosit, parcă anticipând, şi parcă nerăbdători...
Am avut oare aliaţi vreodată? Poate că şi acum îi am ... dar nu îi pot simţi!!!
Nu i-am întâlnit încă, dar oare îi voi recunoaşte când am să-i văd?
Am fost trist...
Acum tristeţea dispare şi ea prin fire de ceaţă...
Am început să o resping, am început să o ignor, am înfundat-o, e tot în mine...
Durerea înăbuşită se stinge ... Cu toate acestea nu am uitat-o... Mă urmăreşte... Mă atenţionează că nu am scăpat... Mă bate pe umăr...
O nu, nu în semn de prietenie, liniştitor; ci mai degrabă cinic, sec, amar, triunghiular...
Mă prinde în jocul ei, mă târăşte spre locaşul ei, acum trecem prin labirinturi...
Suntem opriţi de propria noastră vanitate!