Despartiti impreuna

E greu, e foarte greu! E greu pentru o fiinta umana sa faca ceva impotriva vointei sale! Frustrarea a iscat si va isca, atata timp cat lumea va exista, conflicte foarte distructive. Intr-o lume in care un zambet adevarat a devenit atat de scump, si in care suspiciunea e prima linie de aparare a fiecaruia, e aproape imposibil sa te consideri fericit sau implinit.

Intr-o astfel de lume am ales sa ne cunoastem: tu plina de zambet, eu plin de frustrari. Am fost acolo, am dat fiecare ce puteam, am primit cum nu ne asteptam, am dat inapoi mai repede decat gandul ca nu vom reusi. Am inchis intre noi usa dupa usa iar cheile toate le-am topit, impreuna cu tot ceea ce am creat, transformand si modeland noi forme in golul ce salasluia adanc in sufletele noastre.

Providenta ne-a adus impreuna, frica de greseala ne-a indepartat; dar oare ne va ajuta sa uitam? Sau poate ar trebui sa apelam la cel mai eficient vindecator, timpul? Sa ne lasam acoperiti de aripa lui, imbratisati de mila lui, sfarsiti de trecerea lui.

Haidem sa il aspteptam, despartiti, impreuna!

Apropo de modelare

Cică unii modelează-n lut, alţii modelează în ipsos şi mai sunt unii care modelează în modele. Şi uite aşa ajung unii oameni să işi modeleze aproapele. Şi azi un cuvânt, mâine o privire, “ce bine îmi pare să te cunosc, cu tot ce vreau să schimb la tine”… până când nu mai eşti mulţumit de munca ta. Îţi dai seama că ai ales greşit materialul brut, şi deşi iţi părea ideal, undeva în procesul de transformare şi-a pierdut acea calitate. Te simţi ca un Michelangelo care sparge piatră, după piatră, după piatră, până când, din ultima, ca prin miracol, impecabil va aparea chipul lui Moise. Fanteziezi despre acea ultimă piatră, din sedimentele căreia capodopera ta va prinde viaţă.

Acum ce faci?

Păi poţi să iei decizia de a nu mai interveni niciodată, de a lăsa elementele să modeleze tot şi atunci se cheamă că ai devenit oficial căutător. Cauţi perfecţiunea în stare pură, atinsă de însăşi Natura. Şi te gândeşti intens la clipa în care o vei descoperi, şi cum acea clipă va coincide cu cea a morţii tale.

Asa ajungi ca la un momentdat să te consternezi in faţa unui astfel de miracol, un înger venit de sus doar pentru a te anunţa că „este timpul”. Şi ceea ce îţi trece prin minte, se izbeşte violent de fiecare sinapsă întâlnită în cale, iar tu încercând să scoţi totul afară scri pe un colţ de caiet:

Sunt ilegal de sensibil, eşti impardonabil de frumoasă. Lipsa parfumului tău mi-a apus simţurile. Îl caut mereu pe-afară, niciodată nu îl găsesc pe dinăuntru şi mereu încerc să-l compensez cu kilograme de aer forţate adânc în plămâni .

De ce...

De ce razi atat de cristalin?
De ce eu nu ma pot opri?
De ce mana mi-ai ascuns-o in pieptul tau?
De ce ma incurajezi acum cand deja te-am pierdut?
De ce nu zici nimic atunci cand cuvintele m-ar mangaia,
Iar acum ma inunzi in durere?

A murit pasiunea

Am plâns mai mult......3 zile nu au fost de-ajuns...

A murit pasiunea, au murit ideile mele despre viaţă; urlu în interior, îmi sparg timpanele singur şi apoi sângerez în tăcere.
Tăcerea îmi rămâne singurul martor, iar pereţii, călăi înnegriţi de timp şi îngălbeniţi de ciudă, se apropie peste mine fericiţi că momentul a sosit, parcă anticipând, şi parcă nerăbdători...
Am avut oare aliaţi vreodată? Poate că şi acum îi am ... dar nu îi pot simţi!!!
Nu i-am întâlnit încă, dar oare îi voi recunoaşte când am să-i văd?
Am fost trist...
Acum tristeţea dispare şi ea prin fire de ceaţă...
Am început să o resping, am început să o ignor, am înfundat-o, e tot în mine...
Durerea înăbuşită se stinge ... Cu toate acestea nu am uitat-o... Mă urmăreşte... Mă atenţionează că nu am scăpat... Mă bate pe umăr...
O nu, nu în semn de prietenie, liniştitor; ci mai degrabă cinic, sec, amar, triunghiular...
Mă prinde în jocul ei, mă târăşte spre locaşul ei, acum trecem prin labirinturi...
Suntem opriţi de propria noastră vanitate!