Neclintit,
Oracolul prevesteşte
Sfârşitul.
În preajma-i
Minţi adormite,
Mormăie
Prin mireasma
Apăsătoare
A mormântului
Prăbuşit.
Câinii necrofagi
Adulmecă
În puterea nopţii
Carnea invechită
Dedesubt.
Braţele contorsionate ale
Copacilor
Aşteaptă împietrite
În sus,
Revenirea luminii.
Prin spuma
Plutitoare,
Apare tremurândă
Umbra întunecată
A
Unui străin.
Un gest
Şi câinii s-au întors
În întuneric;
Ochii lucitori
De fiară
Ce îţi îngheaţă
În oase
Nemişcarea,
Îşi urmează
Acum
Tăcuţi
Stăpânul.
Romania de azi...
Un concept frumos, plin de perspectiva. O tara care debordeaza de fericire si antren, incununata de optimismul locuitorilor ei. O tara in care auzi, pe fondul forfotei generalizate, razlete expresii, unele onomatopeice, altele sintagmice, toate, insa, expresii ale simtului proprietatii.
Mai nou, ca ciupercile dupa ploaie, apar din ce in ce mai des formulari precum: “Se zice pardon...”, “Pardon nu stiti sa ziceti?...”, “Ma scuzati ca v-am calcat sub talpa....”.
Le auzi presarate prin multime, le simti cum te inconjoara, si pricepi ca defapt se apropie din ce in ce mai mult de tine... pana cand auzi din spatele tau, de la un oarecare pe langa care ai trecut: “Pardon in ....”.
Lucruri ce par banale, lucruri ce ne acapareaza zi de zi, lucruri ce ajung sa ne guverneze viata, incep sa presare in acelasi timp, putin mai multa adversitate, putin mai mult venin, pentru unii, iar pentru tine putin mai multa buna dispozitie intr-o zi care iti incepuse deja perfect.
Vorba aceea: „Tie nu-ti place Romania de azi??!!?”, „De azi, da! Ca maine plec...!!?!”
Dupa ce te exprimi in felul asta „se zice pardon...”
